De la Modelul Deficitului la Abordarea Bazată pe Puncte Forte: Rolul Intereselor și al Motivației Intrinseci în Dezvoltarea Persoanelor Neurodivergente
- Dumitru Burtescu
- May 28
- 4 min read
De Dumitru Goby Burtescu
Data 28 mai 2026
În ultimele decenii, înțelegerea tulburării de spectru autist și a altor forme de neurodivergență a evoluat semnificativ, trecând de la un model centrat pe deficit spre o perspectivă care recunoaște diversitatea funcționării neurologice. În ciuda acestei schimbări de paradigmă la nivel teoretic, în practica parentală și educațională persistă adesea tendința de a prioritiza activitățile pe care adultul le consideră „necesare” sau „potrivite”, în detrimentul celor care corespund intereselor și capacităților reale ale copilului sau adultului neurodivergent. Prezentul articol examinează, din perspectivă clinică și bazată pe dovezi, importanța orientării intervențiilor către activitățile care pot fi realizate cu succes, precum și consecințele negative ale impunerii unor așteptări care depășesc resursele persoanei neurodivergente.
Modelul Deficitului versus Abordarea Bazată pe Puncte Forte
Tradițional, intervențiile destinate persoanelor cu autism și alte forme de neurodivergență au fost construite în jurul conceptului de deficit, urmărind „corectarea” sau „compensarea” dificultăților identificate. Acest model, deși bine intenționat, riscă să transmită implicit mesajul că persoana este fundamental „defectă” și că valoarea sa depinde de capacitatea de a se conforma normelor neurotipice.
În contrast, abordarea bazată pe puncte forte (strengths-based approach) pornește de la premisa că fiecare individ posedă resurse, interese și abilități care pot fi valorificate. Studiile arată că atunci când intervențiile sunt construite în jurul intereselor și motivației intrinseci ale persoanei, se observă o creștere semnificativă a implicării, a persistenței și a calității învățării (Koegel et al., 2010; Winter-Messiers, 2007). Această perspectivă este susținută și de teoria autodeterminării (Self-Determination Theory), care subliniază importanța autonomiei, competenței și relaționării pentru bunăstarea psihologică și pentru performanța optimă (Ryan & Deci, 2000).
Rolul Intereselor și al Motivației Intrinseci
Numeroase studii clinice au demonstrat că utilizarea intereselor specifice ale persoanelor cu autism ca punct de plecare pentru intervenții duce la rezultate superioare comparativ cu abordările tradiționale. De exemplu, cercetările lui Koegel și colaboratorii au arătat că integrarea intereselor restrânse în activități de învățare crește semnificativ inițiativa verbală, interacțiunea socială și generalizarea abilităților dobândite.
Mai mult, atunci când copilul sau adultul neurodivergent este implicat în activități care îi plac și pe care le poate realiza cu succes, crește sentimentul de competență și de autoeficacitate. În schimb, insistarea constantă asupra activităților percepute ca fiind „necesare”, dar care depășesc capacitățile actuale ale persoanei, poate genera frustrare, anxietate, evitare și, pe termen lung, epuizare (autistic burnout).
Este important de subliniat că a lucra cu ceea ce poate și vrea să facă persoana neurodivergentă nu echivalează cu răsfăț sau cu lipsa de structură. Dimpotrivă, atunci când activitățile sunt explicate, susținute și corectate în mod constructiv, persoana învață nu doar abilități concrete, ci și faptul că efortul său este valorizat și că poate contribui în mod semnificativ la propria dezvoltare.
Consecințele Impunerii unui Model Centrat pe Deficit
Atunci când adulții (părinți sau profesioniști) insistă exclusiv pe activitățile pe care le consideră „importante”, ignorând sau minimalizând interesele și punctele forte ale persoanei neurodivergente, se poate genera un efect invers celui intenționat. Persoana poate internaliza mesajul că este „defectă” sau „insuficientă” dacă nu reușește să îndeplinească așteptările externe. Această internalizare este asociată cu niveluri mai ridicate de anxietate, depresie și mascare (camouflaging), fenomene frecvent raportate în literatura de specialitate privind adulții autiști (Hull et al., 2017; Cassidy et al., 2018).
Dimpotrivă, atunci când adulții aleg să construiască pe ceea ce persoana poate face și pe ceea ce o motivează, se creează un context de siguranță psihologică în care învățarea și dezvoltarea devin posibile. Rolul adultului nu este acela de a impune o agendă externă, ci de a facilita accesul la activități semnificative, de a oferi structură și feedback constructiv și de a valida valoarea intrinsecă a persoanei neurodivergente.
Implicații Practice pentru Părinți și Profesioniști
Din perspectiva clinică, se recomandă ca părinții și terapeuții să adopte o abordare în care evaluarea inițială să identifice nu doar dificultățile, ci și interesele, preferințele și punctele forte ale persoanei. Intervențiile ulterioare pot fi construite pornind de la aceste resurse, integrând treptat obiective mai complexe, doar după ce persoana a experimentat succesul și încrederea în sine.
Această abordare nu exclude structura sau învățarea de abilități noi. Dimpotrivă, ea presupune o secvențiere atentă a obiectivelor, astfel încât persoana să poată experimenta succesul înainte de a fi expusă la provocări mai mari. În acest fel, se evită transmiterea mesajului că este „defectă” și se consolidează convingerea că poate învăța, progresa și contribui în mod valoros.
Concluzii
Datele clinice și teoretice susțin ideea că progresul real la persoanele neurodivergente apare atunci când intervențiile sunt aliniate cu interesele, capacitățile și motivația intrinsecă ale acestora. A face ceea ce poate și vrea să facă persoana nu reprezintă o formă de răsfăț, ci o strategie clinic validată de facilitare a învățării și a stimei de sine.
Datoria fundamentală a adulților — fie ei părinți sau profesioniști — este aceea de a crea contexte în care persoana neurodivergentă să experimenteze succesul, să se simtă valorizată și să înțeleagă că nu este defectă. Numai într-un astfel de cadru poate apărea o dezvoltare autentică, durabilă și respectuoasă față de individualitatea fiecărei persoane.
Referințe
Koegel, R. L., et al. (2010). The importance of pivotal response interventions for children with autism.
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation.
Hull, L., et al. (2017). “Putting on My Best Normal”: Social Camouflaging in Adults with Autism Spectrum Conditions.
Winter-Messiers, M. A. (2007). From tarantulas to toilet brushes: Understanding the special interest areas of children and youth with Asperger syndrome.
Comments